Romanul care a generat Căluza lui Tarkovski. Filmul cult al generației mele.
Romanul (recitit), nu mai seamănă DELOC cu cel citit în tinerețe, parcurs atunci copleșit de film, consumat acum ”la rece”.
Personajul principal e ZONA. Un teritoriu atins de o trecere nepăsătoare a unei civilizații extraterestre pe aici, pe Terra, conducând la un fel de Cernobâl, care va fi izolat de autorități pentru a proteja restul lumii de influențele necunoscute. Cum ar fi:
- anomalii si abateri de la legile fizicii
- obiecte cu proprietăți inexplicabile
- molime (ceea ce justifică perfect izolarea)
- copii născuți cu malformații sau superdotați (CES:)
- legenda că ar exista un obiect care îndeplinește orice dorință.
În jurul ZONEI înflorește un comerț ilegal cu astfel de artefacte scoase clandestin, precum și o intensă cercetare științifică ce produce institute, laboratoare, laureați de premiu Nobel.
Celălalt personaj principal este STALKERUL. CĂLĂUZA, în românește. Termenul a devenit substantiv comun și la noi, așa că în continuare discutăm despre el. Plasat în Canada ca acțiune, stalkerul e un individ obișnuit al mediului comunist rusesc (și nu numai), cu tată brutal muncitor într-o fabrică, mamă victimă, copil care de mic a știut să se bată, să fumeze și să bea. Fără teama de a merge în ZONĂ pentru chilipiruri, devine bun cunoscător al acesteia.
Romanul urcă din cenușiul unei lumi banale spre o poză color plină de simbol și teme de gândire dacă ne amintim de vorbele lui Nietzsche: ”când te uiți îndelung într-un abis, atunci și abisul se uită în tine”.
Personajele se atrag: stalkerul e complet transformat de Zonă, dependența de zonă devine dependență de alcool, o viață distrusă de un monstru atotputernic care oferă și iluzia vindecării.
Scris în 1972, într-o Rusie statică, tristă, fără viitor și fără orizont e greu de înțeles de cititorii tineri. Și eu, care am trăit acele vremuri, nu-mi revin din uimirea-șoc: cât am putut fi de troglodiți, prostiți de un analfabet și de un sistem-pușcărie, blocați atât în spațiu dar și în timp. Nu-mi trece!
Iar din acest blocaj crezi că poți ieși doar dacă vin extratereștrii și uită pe aici, le cade din buzunar, un glob de cristal care îndeplinește orice dorință.
Mesajul cărții: NICI AȘA NU SCAPI! Groaznic, dar drumul spre vindecare, prin praful și mlaștinile Zonei, printre capcane și pericole mortale, conține ca mijloc de reușită moartea partenerului, folosit ca detector al ”mașinii de tocat”. Dorința de vindecare a copilului cu malformație, care a devenit simbol al mântuirii, când se clădește pe crimă devine doar monedă calpă.
Abisul care se uită în tine și care vede mai bine decât tine, surprinzător și traumatizant.
Citez finalul cărții, stalkerul ajuns la globul dorințelor, uitând pentru ce plecase , strivit de o vinovăție pe care și-o dorește spălată printr-o solicitare atât de puternică încât devine imposibilă și ridicolă :
„Repeta într-una, cu disperare, ca o rugăciune: ”Sunt un animal. Vezi bine că sunt un animal. N-am cuvinte, nu m-a învățat nimeni să folosesc cuvintele, nu știu să gândesc. Aceste târâturi nu mi-au dat posibilitatea să învăț și să gândesc. Dar dacă ești într-adevăr atât de puternic, de atotștiutor și atotînțelegător… Descurcă-te singur! Uită-te în sufletul mei, știu că acolo găsești ce-ți trebuie. Trebuie să fie ceva! Doar nu mi-am vândut nimănui sufletul, niciodată! Este al meu, este omenesc! Nu se poate să vreau răul!… Și blestemat să fie totul, pentru că nimic nu pot să-ți mai spun în afară de aceste cuvinte copilărești: «Fericire pentru toți, gratis, și hai să nu plece nimeni supărat!»”.
